1. ATROFIA MUSCULARĂ

Lipsa activității fizice poate duce la pierderea masei musculare și la slăbirea mușchilor, deoarece mușchii trebuie folosiți pentru a rămâne puternici și sănătoși. Imobilitatea prelungită împiedică utilizarea mușchilor, ceea ce poate duce la atrofie, iar redistribuirea fluxului sanguin, când o persoană este imobilizată la pat, poate reduce fluxul sanguin către mușchi, ducând la scăderea aportului de oxigen și substanțe nutritive la nivel muscular.

Imobilitatea poate afecta și nivelurile hormonale, inclusiv nivelurile de hormoni anabolici (care promovează creșterea musculară) și catabolici (care pot contribui la descompunerea mușchilor). Activitatea musculară stimulează neuronii motori care controlează mușchii, însă imobilitatea prelungită poate reduce stimularea neuronală, ceea ce poate duce la atrofie musculară. În plus, catabolismul muscular poate duce la creșterea ratei de descompunere a proteinelor musculare (catabolism), provocând pierderea masei musculare.

Acești factori, în combinație, conduc la atrofia musculară în cazul persoanelor imobilizate la pat pentru perioade lungi de timp, fiind important ca acești pacienți să primească îngrijire adecvată pentru a preveni și gestiona atrofia musculară, inclusiv exerciții fizice ușoare, terapie fizică și nutriție adecvată. De asemenea, îngrijirea corespunzătoare a pielii și mobilizarea regulată pot ajuta la menținerea sănătății musculare.

2. ÎNCETINIREA CIRCULAȚIEI SANGUINE

Tulburările circulatorii periferice pot apărea din cauza imobilității, care poate duce la stagnarea sângelui în venele picioarelor și la creșterea riscului de formare a cheagurilor de sânge (tromboză venoasă profundă).

Lipsa mișcării reduce activitatea musculară, ceea ce, la rândul său, diminuează pomparea venoasă, mușchii activi jucând un rol important în stimularea pompei venoase, care ajută la împingerea sângelui înapoi spre inimă.

Poziția statică pentru o perioadă lungă de timp poate duce la compresia venelor, îngreunând revenirea sângelui către inimă, iar presiunea suplimentară asupra arterelor și vaselor de sânge poate îngreuna circulația sângelui prin acestea. Imobilizarea poate crește riscul de formare a cheagurilor de sânge, cunoscute sub numele de tromboză venoasă profundă (TVP), aceste cheaguri putând bloca fluxul sanguin și încetini circulația sângelui.

Presiunea constantă asupra anumitor părți ale corpului poate reduce fluxul sanguin local către acele zone, provocând probleme cum ar fi escarele și deteriorarea țesuturilor. Toți acești factori contribuie la încetinirea circulației sanguine la cei imobilizați la pat, fiind important să se ia măsuri pentru a îmbunătăți circulația sângelui prin mobilizare regulată, schimbarea poziției corpului, exerciții ușoare și alte măsuri care pot ajuta la menținerea fluxului sanguin sănătos. De asemenea, este esențial să se monitorizeze semnele de TVP și să se ia măsuri preventive pentru a reduce riscul de formare a cheagurilor de sânge.

Imobilitatea poate afecta și nivelurile hormonale, inclusiv nivelurile de hormoni anabolici (care promovează creșterea musculară) și catabolici (care pot contribui la descompunerea mușchilor). Activitatea musculară stimulează neuronii motori care controlează mușchii, însă imobilitatea prelungită poate reduce stimularea neuronală, ceea ce poate duce la atrofie musculară. În plus, catabolismul muscular poate duce la creșterea ratei de descompunere a proteinelor musculare (catabolism), provocând pierderea masei musculare.

3. PNEUMONIE

Imobilitatea poate duce la acumularea de secreții în plămâni, crescând riscul de pneumonie din mai multe motive. Persoanele imobilizate la pat pot avea dificultăți în schimbarea poziției corpului și în eliminarea secrețiilor respiratorii din plămâni, stagnarea acestor secreții favorizând creșterea bacteriilor în tractul respirator și crescând riscul de pneumonie.

Scăderea reflexului tusei poate duce la slăbirea mușchilor respiratori și la scăderea reflexului tusei, ceea ce poate face mai dificilă eliminarea secrețiilor din plămâni și poate crește riscul de infecție pulmonară. Poziția statică și lipsa mișcării pot afecta ventilația pulmonară și pot duce la stagnarea aerului în anumite părți ale plămânilor, favorizând dezvoltarea infecțiilor pulmonare, inclusiv a pneumoniei.

Persoanele imobilizate pot avea un sistem imunitar slăbit din cauza bolii de bază, a tratamentelor sau a altor condiții medicale asociate, ceea ce le face mai susceptibile la infecții, inclusiv la pneumonie. De asemenea, persoanele imobilizate care sunt spitalizate sau care primesc îngrijire medicală la domiciliu pot fi expuse la bacteriile din mediul spitalicesc, crescând riscul de pneumonie nosocomială (dobândită în spital).

Alți factori de risc care pot contribui la dezvoltarea pneumoniei includ vârsta înaintată, fumatul, boli cronice precum diabetul sau insuficiența cardiacă și utilizarea de echipamente medicale invazive, cum ar fi tuburi endotraheale sau catetere urinare.

Este important ca persoanele afectate să primească îngrijire adecvată pentru a preveni și gestiona riscul de pneumonie. Măsuri precum schimbarea poziției corpului, îngrijirea adecvată a respirației, administrarea corectă a tratamentelor antibiotice și menținerea igienei personale pot ajuta la reducerea riscului de pneumonie în acest grup de pacienți.

4. OSTEOPOROZĂ

Lipsa activității fizice poate duce la pierderea densității osoase și la fragilitatea oaselor. Osteoporoza, o afecțiune caracterizată prin pierderea densității osoase și fragilitatea oaselor, poate crește riscul de fracturi. La persoanele imobilizate la pat, osteoporoza poate apărea din mai multe motive.

Statul prelungit la pat poate duce la scăderea utilizării și încărcării oaselor, contribuind la pierderea densității osoase. Lipsa expunerii la soare și a activității fizice pot duce la un deficit de vitamina D, esențială pentru absorbția calciului și menținerea sănătății oaselor. Imobilizarea poate influența nivelurile hormonale, inclusiv hormonii care reglează metabolismul osos, cum ar fi hormonii tiroidieni și hormonii sexuali.

Dezechilibrele hormonale pot afecta remodelarea osoasă și pot contribui la pierderea densității osoase. Persoanele bolnave la pat pot fi predispuse la o dietă deficitară în nutrienți esențiali pentru sănătatea oaselor, cum ar fi calciul și vitamina D.

Anumite medicamente administrate, cum ar fi corticosteroizii, pot afecta densitatea osoasă și pot crește riscul de osteoporoză. Complicații secundare, cum ar fi constipația și infecțiile, pot influența metabolismul osos și pot contribui la pierderea densității osoase.

Măsuri precum administrarea suplimentelor de calciu și vitamina D, menținerea unei diete echilibrate și bogate în nutrienți, exercițiile fizice ușoare și alte măsuri de îngrijire a oaselor pot ajuta la menținerea sănătății osoase și la reducerea riscului de fracturi la acești pacienți.

5. DEPRESIA

Incapacitatea de a se angaja în activități fizice și sociale poate contribui la apariția problemelor de sănătate mintală. Imobilitatea poate duce la izolare socială, lipsa interacțiunilor sociale și pierderea legăturilor sociale, ceea ce poate contribui la sentimente de singurătate și izolare, factori de risc pentru depresie.

Persoanele imobilizate la pat pot experimenta frustrare, sentimente de inutilitate și pierderea autonomiei din cauza dependenței de îngrijirea altora, ceea ce poate contribui la dezvoltarea depresiei. Imobilitatea prelungită poate fi asociată cu durere cronică sau disconfort din cauza poziției statice sau a complicațiilor medicale, ceea ce poate agrava starea emoțională și contribui la depresie.

Anxietatea și depresia sunt adesea comorbide, iar persoanele bolnave pot experimenta ambele condiții, anxietatea putând agrava simptomele depresiei și viceversa. Pierderea independenței și incapacitatea de a desfășura activități plăcute sau de a participa la hobby-uri și interese pot duce la sentimente de tristețe și descurajare asociate cu depresia.

Imobilizarea bruscă sau prelungită poate cauza stres și schimbări semnificative în viața unei persoane, cum ar fi schimbările în roluri și responsabilități, adaptarea la un nou mod de viață și incertitudinea cu privire la viitor, toți acești factori contribuind la depresie.

Îngrijirea adecvată pentru a gestiona depresia și alte probleme de sănătate mintală asociate poate include terapie psihologică, suport emoțional din partea îngrijitorilor și a familiei, precum și tratamente medicale adecvate, cum ar fi medicamentele antidepresive. Identificarea și tratamentul precoce al depresiei sunt esențiale pentru a preveni agravarea simptomelor și pentru a îmbunătăți calitatea vieții.

6. ANXIETATE

Pacienții imobilizați la pat pot experimenta anxietate din mai multe motive. Îngrijorările legate de starea lor de sănătate și dependența de alții pentru îngrijirea lor pot provoca anxietate legată de evoluția bolii și de capacitatea de a reveni la o viață normală.

Persoanele complet sau parțial imobilizate pot deveni dependente de îngrijirea altora pentru activitățile zilnice, ceea ce poate genera anxietate legată de dependență și de capacitatea de a-și menține autonomia. Limitările fizice și activitatea redusă pot duce la sentimente de frustrare și inutilitate, iar aceste limitări pot genera anxietate legată de capacitatea de a se deplasa și de a fi activ.

Izolarea socială cauzată de statul la pat poate duce la lipsa interacțiunilor sociale, contribuind la sentimente de singurătate și izolare, care pot agrava anxietatea. Pacienții pot experimenta durere cronică sau disconfort din cauza poziției statice prelungite sau a complicațiilor medicale asociate, ceea ce poate contribui la anxietate.

Imobilizarea prelungită poate duce la sentimente de tristețe și descurajare, care sunt factori de risc pentru dezvoltarea depresiei, iar anxietatea poate fi un simptom al depresiei. Sprijinul pacienților poate include terapie psihologică, suport emoțional din partea îngrijitorilor și a familiei, precum și strategii de gestionare a stresului și tehnici de relaxare. Medicamentele și alte intervenții medicale pot fi, de asemenea, utile în tratamentul anxietății severe sau al altor tulburări de sănătate mintală.

7. DEZECHILIBRELE HIDROELECTROLITICE

La pacienții imobilizați pot apărea dezechilibre hidroelectrolitice din mai multe motive. Limitarea aportului de lichide poate duce la deshidratare și dezechilibre hidroelectrolitice, deoarece pacienții pot avea dificultăți în accesarea și consumarea suficientor lichide din cauza dependenței de îngrijirea altora sau a limitării accesului la apă.

Limitarea mobilității poate împiedica pacientul să se deplaseze și să aibă activitate fizică, afectând astfel modul în care organismul reglează echilibrul hidroelectrolitic. Imobilizarea poate afecta funcția renală, ceea ce poate duce la retenție sau pierdere excesivă de electroliți, cum ar fi sodiul și potasiul.

Utilizarea medicamentelor pentru tratarea altor afecțiuni poate afecta echilibrul hidroelectrolitic; de exemplu, diureticele pot duce la pierderea excesivă de potasiu și sodiu. Imobilizarea poate provoca schimbări metabolice în organism, cum ar fi creșterea nivelului de cortizol, care poate influența retenția de sodiu și potasiu.

Anumite complicații asociate cu imobilizarea, cum ar fi escarele sau infecțiile, pot afecta echilibrul hidroelectrolitic prin pierderea de fluide și electroliți.

Este important ca persoanele imobilizate la pat să primească monitorizare adecvată a echilibrului hidroelectrolitic și îngrijire corespunzătoare pentru a preveni și gestiona dezechilibrele.

Aceasta poate include administrarea adecvată a lichidelor, ajustarea dietelor și tratamentul medical adecvat pentru a corecta dezechilibrele existente. De asemenea, este important ca pacienții și îngrijitorii să fie conștienți de semnele și simptomele dezechilibrelor hidroelectrolitice și să caute îngrijire medicală la nevoie.

8. CONTRACTURI MUSCULARE

Îngustarea și rigidizarea mușchilor din cauza imobilității prelungite pot duce la contracturi musculare, care sunt contracții involuntare și dureroase ale mușchilor. Acestea pot apărea la persoanele care stau la pat din cauza poziției statice prelungite sau a lipsei de mișcare. Factorii care pot provoca contracturi musculare includ:

Poziția statică prelungită poate duce la tensionarea și scurtarea mușchilor, ceea ce poate provoca apariția contracturilor musculare. Lipsa mișcării poate duce la dezvoltarea aderențelor între mușchi și țesuturile înconjurătoare, limitând mișcarea și provocând contracturi musculare. Scăderea fluxului sanguin poate duce la ischemie musculară și apariția contracturilor musculare.

Dezechilibrele hidroelectrolitice, cum ar fi deshidratarea sau pierderea excesivă de electroliți, pot afecta funcția musculară și pot contribui la apariția contracturilor musculare. Pacienții pot experimenta durere și disconfort din cauza poziției statice sau a altor complicații asociate cu imobilizarea, ceea ce poate duce la tensiune musculară și apariția contracturilor.

Dezechilibrele metabolice pot duce la schimbări metabolice în organism care afectează funcția musculară și contribuie la apariția contracturilor musculare.

Pentru prevenirea contracturilor musculare la persoanele imobilizate la pat, este important să se facă mișcări pasive sau exerciții de întindere a mușchilor, să se schimbe poziția corpului regulat și să se acorde atenție corectării dezechilibrelor hidroelectrolitice. De asemenea, este esențial să se încurajeze mișcarea și exercițiile fizice ușoare pentru a menține sănătatea mușchilor și a articulațiilor.

9. TULBURĂRI DE NUTRIȚIE

Scăderea apetitului și imobilizarea prelungită pot afecta apetitul și pofta de mâncare, ceea ce poate duce la consumul insuficient de alimente și la scăderea aportului de nutrienți. Persoanele imobilizate la pat pot întâmpina dificultăți în a se hrăni singure sau în a ajunge la mesele lor, ceea ce poate afecta aportul alimentar și poate duce la subnutriție sau deshidratare.

Imobilizarea poate limita accesul la alimente și la sursele de apă, ducând la subnutriție și dezechilibre nutriționale. De asemenea, poate provoca modificări în metabolismul energetic și în necesitățile calorice ale organismului, afectând aportul și utilizarea nutrienților.

Persoanele imobilizate pot fi predispuse la dezechilibre hidroelectrolitice din cauza aportului insuficient de lichide sau a pierderilor excesive de fluide, ceea ce poate afecta funcționarea corectă a organismului. Anumite complicații asociate cu imobilizarea, cum ar fi escarele, infecțiile sau problemele respiratorii, pot afecta digestia și absorbția nutrienților, contribuind la tulburările de nutriție.

Este esențial să se efectueze o evaluare nutrițională și planificare dietetică adecvată, asigurând un aport corespunzător de alimente și lichide, încurajând consumul de alimente sănătoase și echilibrate din punct de vedere nutritiv și administrând suplimente nutritive sau alte intervenții dietetice, după caz.

De asemenea, este important să se monitorizeze și să se gestioneze complicațiile asociate cu boala care pot afecta nutriția, oferind sprijin și îngrijire emoțională pentru a îmbunătăți starea generală de sănătate și bunăstarea pacienților.

10. INFECȚII URINARE

Infecțiile urinare, cum ar fi cistita sau pielonefrita, pot apărea din cauza dificultății de a urina și de a menține igiena adecvată a zonei genitale. Imobilizarea la pat poate duce la stagnarea urinei în vezica urinară din cauza unei mișcări reduse sau absente, ceea ce favorizează creșterea bacteriilor și apariția infecțiilor urinare.

Utilizarea cateterelor urinare poate fi necesară pentru a evacua urina din vezica urinară, însă aceasta crește riscul de infecții urinare, deoarece bacteriile pot intra în vezică prin cateter. Dificultățile în efectuarea igienei personale sau în schimbarea scutecelor la pacienții imobilizați pot duce la acumularea bacteriilor în zona genitală, crescând riscul de infecții urinare.

Imobilizarea poate afecta sistemul imunitar, făcând persoanele mai susceptibile la infecții, inclusiv la infecții urinare. De asemenea, poate duce la dezechilibre hidroelectrolitice, cum ar fi deshidratarea sau pierderea excesivă de fluide, ceea ce poate afecta funcția renală și poate crește riscul de infecții urinare.

Pentru prevenirea infecțiilor urinare la persoanele imobilizate la pat, este important să se acorde o atenție specială igienei personale și să se monitorizeze simptomele de infecție urinară, cum ar fi usturimea la urinare, urina tulbure sau prezența sângelui în urină.

Administrarea adecvată a lichidelor și menținerea unei hidratări corespunzătoare pot ajuta la reducerea riscului de infecții urinare. Dacă apar simptome de infecție urinară, este important să se solicite îngrijire medicală promptă pentru evaluare și tratament adecvat.

11.ANEMIE

Anemia înseamnă scăderea numărului de globule roșii din sânge. Deficiențele nutritive pot duce la scăderea apetitului și a consumului alimentar, ceea ce poate contribui la deficiențe de fier, vitamine B12 și acid folic, substanțe esențiale pentru producerea de globule roșii sănătoase.

Persoanele imobilizate la pat sunt predispuse la dezvoltarea escarelor și a altor leziuni ale pielii, care pot duce la sângerări și pierderi de sânge, contribuind astfel la anemie. Imobilizarea prelungită poate duce la inflamații cronice în organism, care pot afecta producția de globule roșii și pot contribui la anemie.

Insuficiența renală poate fi o complicație a imobilizării prelungite, iar persoanele imobilizate la pat pot fi predispuse la afecțiuni renale din cauza stagnării urinei și a altor complicații asociate. De asemenea, persoanele imobilizate la pat pot fi expuse la riscul de hemoliză (ruperea prematură a globulelor roșii) din cauza complicațiilor asociate cu imobilizarea, cum ar fi formarea de cheaguri de sânge sau complicații ale cateterelor.

Unele medicamente administrate pentru tratarea altor afecțiuni, cum ar fi anticoagulantele sau antiinflamatoarele non-steroidiene (AINS), pot contribui la dezvoltarea anemiei ca efect secundar.

Este important ca persoanele imobilizate la pat să primească monitorizare medicală adecvată pentru a depista și trata anemia, dacă este cazul. Tratamentul poate include suplimente de fier sau de alți nutrienți, transfuzii de sânge în cazuri severe, tratamentul complicațiilor asociate și ajustarea medicamentelor care pot contribui la anemie.

De asemenea, este esențial să se încurajeze o alimentație echilibrată și sănătoasă și să se acorde atenție igienei personale și prevenirii complicațiilor asociate cu imobilizarea.

12. ULCER GASTRIC sau DUODENAL

Leziuni la nivelul mucoasei gastrice sau duodenale

Statul prelungit la pat poate fi asociat cu niveluri ridicate de stres, ceea ce poate crește secreția de acid gastric și poate contribui la apariția ulcerului gastric sau duodenal. Persoanele imobilizate la pat pot fi supuse administrării unor medicamente, cum ar fi antiinflamatoarele non-steroidiene (AINS) sau corticosteroizii, care pot irita mucoasa gastrică și pot crește riscul de ulcerații.

Imobilizarea poate duce la dezechilibre hidroelectrolitice, cum ar fi deshidratarea sau pierderea excesivă de fluide, care pot afecta mucoasa gastrică și pot crește riscul de ulcer. Anumite complicații asociate imobilizării, cum ar fi escarele sau infecțiile, pot afecta și mucoasa gastrică, crescând riscul de ulcerații.

Persoanele imobilizate la pat pot fi predispuse la infecții, care pot afecta mucoasa gastrică și pot duce la ulcerații. De asemenea, aceste persoane pot prezenta schimbări în alimentație sau pot avea dificultăți în digestia alimentelor, ceea ce poate afecta mucoasa gastrică și poate crește riscul de ulcerații.

Este important ca persoanele imobilizate la pat să primească monitorizare medicală adecvată pentru a depista și trata ulcerele gastrice sau duodenale, dacă este cazul. Tratamentul poate include administrarea de medicamente pentru a reduce secreția de acid gastric, tratamentul infecțiilor asociate și îngrijirea adecvată a complicațiilor asociate.

13. PROBLEME DERMATOLOGICE

Cum ar fi iritațiile pielii, infecțiile fungice sau dermatita de decubit.

Escarele (ulcerele de presiune) – Acestea sunt leziuni ale pielii și țesuturilor subiacente, cauzate de presiunea prelungită pe anumite părți ale corpului, cum ar fi călcâiele, coapsele sau regiunea sacrală. Prevenirea lor necesită schimbări frecvente de poziție și utilizarea saltelelor speciale antiescare.

Intertrigo (infecții fungice) – Este o infecție provocată de ciuperci, ce apare în pliurile pielii expuse la umiditate crescută și frictionare, cum ar fi sub sâni, între degetele de la picioare, sau în zona inghinală. Este importantă menținerea uscăciunii și curățenia în aceste zone.

Atrofia pielii – Imobilizarea prelungită poate duce la subțierea pielii, făcând-o mai susceptibilă la leziuni și rupturi.

Dermatita de stază – Apare adesea la membrii inferiori, cauzată de circulația sanguină deficitară la pacienții imobilizați, conducând la inflamație, erupții cutanate și uneori ulcerații.

Infecții bacteriene – Pielea deteriorată este mai susceptibilă la infecții. Pielonefrita, erizipelul și alte tipuri de infecții bacteriene sunt riscuri comune la acești pacienți.

Xeroza (pielea uscată) – Imobilitatea poate influența și hidratarea și nutriția pielii, ducând la uscăciune severă, care poate fi inconfortabilă și poate crește riscul de crăpături și infecții.

Diverse condiții dermatologice, cum ar fi pruritul, dermatita de decubit sau infecțiile fungice, pot apărea din cauza presiunii și umidității pielii.

Erupțiile cutanate și pruritul sunt reacții adverse comune ale tratamentelor de chimioterapie și radioterapie și pot fi cauzate de mai mulți factori, inclusiv toxicitatea medicamentelor, anumite medicamente de chimioterapie pot provoca reacții cutanate adverse, inclusiv erupții cutanate și prurit.

Aceste reacții adverse pot varia în funcție de medicament și de sensibilitatea individuală a pacientului. Radioterapia poate provoca iritații cutanate, roșeață și mâncărime în zonele tratate. Aceste efecte secundare sunt cauzate de deteriorarea celulelor pielii din zona expusă la radiații și pot fi mai pronunțate în cazul unor tratamente mai intense sau mai lungi.

Pielea iritată și sensibilă poate fi mai susceptibilă la mâncărime și la dezvoltarea iritațiilor cutanate în urma expunerii la umiditate și la fricțiune, cum ar fi în zonele de pliuri ale pielii sau sub bandaje. Tratamentele de chimioterapie și radioterapie pot afecta sistemul imunitar al organismului, făcând pielea mai susceptibilă la infecții, inflamații și alte reacții cutanate.

Unele persoane pot dezvolta reacții alergice la substanțele chimioterapice sau la alte produse utilizate în timpul tratamentului, ceea ce poate duce la erupții cutanate și prurit. Anumite medicamente de chimioterapie pot provoca uscăciunea pielii, care poate duce la mâncărime și la iritații cutanate.

Managementul erupțiilor cutanate și al pruritului după tratamentele de chimioterapie și radioterapie poate include utilizarea de produse hidratante și emoliente pentru îngrijirea pielii, administrarea de medicamente antipruriginoase sau corticosteroizi topici pentru a reduce mâncărimea și disconfortul, și evitarea factorilor care pot agrava iritația pielii. Este important ca pacienții să comunice orice efecte secundare cutanate cu echipa lor medicală, pentru a primi îngrijire și tratament adecvat.

14. PROBLEME ARTICULARE

Problemele articulare, cum ar fi rigiditatea sau durerea, pot apărea din cauza poziției fixe prelungite și a lipsei de mișcare la persoanele imobilizate la pat. Aceste probleme pot include contracturi musculare, deoarece lipsa de mișcare poate duce la contracturi musculare, care afectează articulațiile și limitează amplitudinea de mișcare.

Poziția statică prelungită poate duce la rigiditate și înțepenire a articulațiilor, făcând mișcarea dificilă și inconfortabilă. Lipsa de utilizare a mușchilor poate duce la atrofie musculară, slăbind articulațiile și crescând riscul de deteriorare articulară.

Imobilizarea la pat poate crește riscul de formare a cheagurilor de sânge în venele membrelor inferioare, afectând circulația sanguină și ducând la inflamație și durere în jurul articulațiilor. Lipsa de mișcare poate reduce lubrifierea articulațiilor și crește presiunea asupra cartilajului articular, ducând la deteriorarea acestuia și apariția durerii și inflamației.

Presiunea prelungită asupra anumitor zone ale corpului, cum ar fi șoldurile, coatele sau călcâiele, poate duce la apariția escarelor, care pot afecta articulațiile și provoca disconfort și durere.

Pentru a preveni și gestiona problemele articulare, este important să se facă exerciții de întindere și mobilizare a articulațiilor, să se schimbe periodic poziția corpului pentru a evita presiunea prelungită asupra anumitor zone și să se utilizeze dispozitive de susținere și protecție pentru articulații, dacă este necesar.

15. ESCARE

Presiunea constantă asupra anumitor zone ale pielii, cum ar fi șoldurile, coatele, umerii și călcâiele, poate duce la reducerea fluxului de sânge și la leziuni ale pielii cunoscute sub numele de escare.

Escarele sunt leziuni ale pielii și ale țesutului subiacent care apar ca urmare a presiunii prelungite și a fricțiunii asupra pielii. Persoanele imobilizate la pat sunt predispuse la dezvoltarea escarelor din cauza poziției statice prelungite și a presiunii exercitate asupra anumitor zone ale corpului.

Atunci când o persoană este imobilizată la pat pentru o perioadă lungă de timp, presiunea exercitată asupra anumitor zone ale corpului poate bloca fluxul de sânge către acele zone, ceea ce poate duce la deteriorarea țesutului și la apariția escarelor.

Fricțiunea între piele și suprafețele de contact, cum ar fi lenjeria de pat sau hainele, poate agrava leziunile pielii și poate contribui la apariția escarelor. Pielea umedă sau transpirația excesivă pot agrava riscul de apariție a escarelor, deoarece umiditatea poate înmuia pielea și poate face țesutul mai susceptibil la leziuni.

Persoanele cu tulburări circulatorii sau cu o circulație sanguină compromisă sunt mai predispuse la dezvoltarea escarelor, deoarece fluxul de sânge redus poate face ca țesutul să fie mai vulnerabil la leziuni.

O nutriție deficitară poate slăbi țesuturile și poate face ca pielea să fie mai susceptibilă la leziuni și escare. Persoanele în vârstă sunt mai predispuse la dezvoltarea escarelor din cauza pielii mai subțiri și a reducerii capacității de regenerare a țesuturilor.

Prevenirea escarelor implică schimbarea regulată a poziției corpului pentru a reduce presiunea asupra anumitor zone ale corpului, utilizarea de materiale moi și non-iritante pentru a proteja pielea, menținerea unei igiene adecvate a pielii și hidratarea corectă a acesteia.

Dacă apare o escară, este important să se solicite îngrijire medicală promptă pentru a preveni complicațiile și pentru a trata leziunea în stadiile incipiente. Escarele netratate pot deveni grave și pot duce la infecții, leziuni ale țesutului profund și complicații severe de sănătate.

16. CONSTIPAȚIE

Imobilitatea poate afecta mișcările intestinale și poate duce la constipație. Constipația este o problemă comună la persoanele aflate în îngrijiri paliative și poate fi cauzată de mai mulți factori, printre care se numără:

Multe dintre medicamentele utilizate pentru gestionarea durerii în îngrijirea paliativă, cum ar fi opioidii, pot provoca constipație ca efect secundar. Persoanele aflate în îngrijiri paliative sunt adesea imobilizate la pat sau își reduc mișcările din cauza stării de sănătate precare sau a durerii, ceea ce poate încetini tranzitul intestinal și poate contribui la constipație.

O dietă și o hidratare necorespunzătoare pot duce la constipație, deoarece consumul scăzut de fibre și de lichide poate contribui la dificultăți în eliminarea scaunului.

Anumite tratamente, cum ar fi radioterapia sau chimioterapia, utilizate în tratamentul cancerului în îngrijirile paliative, pot cauza constipație ca efect secundar. Stresul și anxietatea asociate cu starea de sănătate precară și cu sfârșitul vieții pot afecta funcționarea normală a sistemului digestiv și pot contribui la constipație.

Slăbiciunea musculară generalizată, care poate apărea în condițiile de sănătate precară și în îngrijirea paliativă, poate afecta și musculatura tractului digestiv, încetinind tranzitul intestinal și contribuind la constipație. Unele intervenții chirurgicale efectuate în îngrijirile paliative, cum ar fi îndepărtarea unei părți a intestinului, pot provoca constipație temporară sau cronică.

Managementul constipației la persoanele aflate în îngrijiri paliative implică, de obicei, o abordare multidisciplinară care poate include modificări ale regimului de medicamente, ajustări ale dietei și aportului de lichide, utilizarea de laxative sau supozitoare pentru constipație și îngrijirea simptomatică a altor cauze posibile ale constipației, cum ar fi durerea sau anxietatea.

Este important ca aceste intervenții să fie personalizate în funcție de nevoile și preferințele individuale ale pacientului, iar monitorizarea atentă a simptomelor și adaptarea tratamentului în timp sunt esențiale pentru gestionarea eficientă a constipației în îngrijirile paliative.

17. CAUZA  de DIAREE

Schimbările în obiceiurile alimentare, medicamentele și alte condiții medicale pot provoca diaree. Diareea poate fi o problemă frecventă în îngrijirea paliativă, iar cauzele pot fi diverse. Printre factorii care contribuie la diaree în îngrijirea paliativă se numără:

Anumite medicamente administrate în îngrijirea paliativă pot cauza diaree ca efect secundar. Acestea pot include analgezice opioidice, medicamente pentru controlul grețurilor și vărsăturilor, antibiotice sau alte medicamente utilizate pentru gestionarea simptomelor specifice ale bolii. Persoanele aflate în îngrijire paliativă pot fi mai vulnerabile la infecții, iar unele infecții gastrointestinale pot provoca diaree.

Anumite tratamente sau proceduri medicale, cum ar fi terapia cu radiații sau chimioterapia, pot provoca diaree ca efect secundar. Modificările dietei sau administrarea de alimente și băuturi noi pot provoca diaree la unele persoane, de exemplu, consumul de alimente bogate în fibre sau grase poate duce la diaree.

Persoanele aflate în îngrijire paliativă pot fi supuse unui stres și unei anxietăți crescute, ceea ce poate influența tranzitul intestinal și poate provoca diaree. Persoanele cu boli gastrointestinale cronice sau alte afecțiuni ale tractului gastro-intestinal pot prezenta diaree ca parte a bolii lor de bază.

Managementul diareei implică identificarea și tratarea cauzei subiacente, adaptarea medicației și dietei, menținerea unei hidratări adecvate și administrarea de medicamente pentru gestionarea simptomelor. Este important ca personalul medical să ofere sprijin și să monitorizeze simptomele pentru a asigura confortul și calitatea vieții pacienților.

Clostridium difficile (C. difficile) este o bacterie care poate provoca diaree și alte simptome gastrointestinale. C. difficile este prezent în mod normal în intestinul unei proporții mici a populației, dar devine problematic atunci când se înmulțește în exces, de obicei după ce flora intestinală normală a fost perturbată. Principalele cauze ale diareei provocate de C. difficile includ:

Antibioticele sunt un factor major de risc pentru dezvoltarea infecției cu C. difficile. Aceste medicamente pot distruge bacteriile benefice din intestin, care ar putea altfel să împiedice creșterea excesivă a C. difficile.

Spitalele și facilitățile medicale pot fi medii de transmitere a C. difficile, deoarece bacteriile pot rezista tratamentelor de dezinfectare și pot fi ușor răspândite de la un pacient la altul. Persoanele cu un sistem imunitar slăbit sunt mai susceptibile la infecții cu C. difficile și la dezvoltarea simptomelor mai grave, inclusiv diaree severă.

Persoanele în vârstă sunt mai predispuse la infecții cu C. difficile, iar diareea cauzată de această bacterie poate fi mai severă și mai dificil de tratat la această grupă de vârstă. Alte condiții medicale, cum ar fi intervențiile chirurgicale recente, bolile inflamatorii intestinale și tratamentele care pot afecta sistemul imunitar, pot crește riscul de infecție cu C. difficile și de diaree asociată.

În general, infecția cu C. difficile se poate manifesta prin diaree, dureri abdominale, febră și alte simptome gastrointestinale. Tratamentul include adesea antibiotice specifice și administrarea de probiotice pentru a restabili echilibrul florei intestinale.

Este important să se prevină și să se controleze răspândirea C. difficile în mediile medicale prin respectarea măsurilor de igienă și de prevenție a infecțiilor.

18. FEBRA

Infecțiile sunt mai frecvente la persoanele imobile, deoarece sistemul lor imunitar poate fi slăbit și pentru că li se poate administra îngrijire medicală mai intensivă, asociată cu riscul de infecții nosocomiale.

Febra la persoanele imobilizate poate fi cauzată de diverse condiții medicale și factori, printre care se numără infecțiile, care sunt cauza cea mai frecventă a febrei. Acestea pot fi infecții respiratorii, infecții ale tractului urinar, infecții cutanate sau infecții sistemice.

Persoanele imobilizate pot fi mai susceptibile la infecții din cauza slăbirii sistemului imunitar sau a expunerii prelungite la medii medicale. Reacțiile adverse la medicamente pot provoca febră ca efect secundar, de exemplu, antibioticele, medicamentele pentru durere sau medicamentele pentru chimioterapie.

Persoanele care au suferit intervenții chirurgicale recente pot dezvolta febră ca urmare a complicațiilor postoperatorii, cum ar fi infecțiile. Tulburările sistemului nervos central, precum accidentele vasculare cerebrale, leziunile cerebrale traumatice sau tumorile cerebrale, pot provoca febră la persoanele imobilizate.

Boli inflamatorii cronice, cum ar fi artrita reumatoidă sau lupusul, pot provoca, de asemenea, febră. Reacțiile la traume sau leziunile grave pot determina corpul să răspundă prin creșterea temperaturii.

Este important să se identifice cauza febrei la persoanele imobilizate, deoarece unele condiții medicale pot necesita tratament imediat. Dacă o persoană imobilizată dezvoltă febră, este recomandabil să se solicite asistență medicală pentru evaluare și tratament adecvat.

19. PIERDEREA POFTEI DE MÂNCARE, GREAȚĂ ȘI VĂRSĂTURI

Imobilitatea, administrarea anumitor medicamente, schimbările în tranzitul intestinal și alte condiții medicale pot contribui la aceste simptome. De asemenea, modificările emoționale și stresul pot influența apetitul și funcționarea tractului gastrointestinal.

Pierderea poftei de mâncare, greața și vărsăturile sunt simptome frecvente în îngrijirea paliativă și pot fi cauzate de mai mulți factori, inclusiv pacienții aflați în îngrijire paliativă pot suferi de boli grave, cum ar fi cancerul sau insuficiența organelor, care pot afecta pofta de mâncare și capacitatea de a tolera alimentele.

Anumite medicamente utilizate pentru a trata simptomele asociate bolilor grave, cum ar fi durerea sau anxietatea, pot provoca greață și vărsături ca efecte secundare.

Boli terminale și alte afecțiuni asociate pot provoca disfuncții ale tractului gastrointestinal, care pot duce la pierderea poftei de mâncare și greață. Starea de sănătate precară și grija pentru viitor pot provoca stres și anxietate, care pot afecta pofta de mâncare și pot provoca greață.

Pacienții imobilizați sau cu mobilitate redusă pot să nu aibă acces ușor la alimente sau să aibă dificultăți în a-și administra singuri alimentele, ceea ce poate duce la pierderea poftei de mâncare. Tulburările metabolice asociate cu boala terminală sau cu tratamentele pot afecta pofta de mâncare și pot provoca greață și vărsături.

Managementul acestor simptome în îngrijirea paliativă implică adesea abordări multiple, cum ar fi administrarea de medicamente antiemetice pentru a controla greața și vărsăturile, oferirea de îngrijire confortabilă și suport nutrițional, adaptarea dietei și administrarea de alimente ușor de digerat și apetisante.

Este important ca personalul medical să lucreze împreună cu pacientul și cu familia pentru a identifica și aborda cauzele subiacente ale acestor simptome și pentru a îmbunătăți calitatea vieții pacientului în timpul îngrijirii paliative.